In primul deceniu al secolului al 20-lea cucerirea Polului Sud a devenit o tinta foarte apropiata, iar cinstea de a fi eroul acestei cuceriri era ravnita de toti exploratorii epocii.
Cel mai mult se apropie de Polul Sud E. Shackleton. In 1908, impreuna cu trei colaboratori, el a ajuns in Antarctica pe Baleniera '' Nimrod '', apoi - pe sanii trase de ponei manciurieni - a pornit spre Polul Sud. Neavand hrana suficienta, toti poneii au murit, asa ca membrii expeditiei s-au inhamat ei insisi la sanii si au continuat cu mult curaj drumul, traversand ghetarul de self Ross, apoi un podis cu altitudine medie de 3000 m, pana au ajuns la 88.23' latitudine sudica.
Lipsa de provizii, extenuarea totala, au fortat pe membrii expeditiei sa renunte la continuarea drumului si sa revina p baleniera '' Nimrod ''. In absenta lor, alti doi membrii ai expeditiei - Douglas Mawson si T.E. David - efectuand diferite cercetari, pe distante de sute de km, au stabilit exact pozitia polului sud magnetic ( 72.25' latitudine sudica, 155.16' longitudine estica, la o altitudine de 2 213 m ).
În 1910, indreptandu-se spre Antarctica, noevegianul Roald Amundsem stia ca Polul Sud putea fi atins si cunostea rezulatatele expeditiilor precedente. Fara a dezvalui intentiile sale el s-a echipat pentru o expedititie spre Polul Nord si a iesit in larg pe nava '' Fram ''; abia cand a ajuns la insula Madeira a impartasit echipajului planul sau si, urmand un traseu optim, a debarcat pe coasta de est a barierea de gheata Ross, in golful Balenelor.
Insotit de 4 oameni, pe sanii trase de caini, cu provizii lasate din loc in loc pentru a-si asigura intoarcerea, Amundsem parcurge drumul urmat de Shackleton, apoi, sacruficand cainii cai avea in plus si procurand astfel hrana celorlalti, ajunge in ziua de 14 decembrie la polul sud si infinge acolo steagul Noevegiei, in timp ce pe fata i se prelingeau lacrimi de bucurie pe care nu si le putea stapani.
Dupa 3 zile de popas in cortul asezat pe coordonatele Pulului Sud, Amundsen, porneste spre baza de plecare. Pe drum sacrifica, din vreme in vreme, cate un caine pentru hrana celorlalti caini, ba chiar si a oamenilor, si dupa ce parcurge 2 800 km, dus-intors, revine, dupa o absenta de 100 zile, la data si locul stabilit, de unde nava '' Fram '' il imbarca sprea a-l aduce incarcat de glorie acasa.
Concomitent cu Amundsen, se indrepta spre Polul Sud si expeditia condusa de Robert Scott. Inzestrata cu sanii cu motor, cu sanii trase de ponei indieni si de caini, expeditia urmeaza un alt traseu. Conditiile sunt grele. Pe traseu exploratorii renunta la o parte din oameni, renunta la o parte din caini, trimitandu-i inapoi in tabara, isi omoara poneii din lipsa de furaje, inving toate greutatile, ajungan, in sfarsit la Polul Sud... si gasesc aici portul lasat de Amzndsen !
E greu de descris dezamagirea celor ce au visat sa aduca glorie patriei lor. Istoviti, fara rezerve de hrana si compustibil si mai ale demoralizati, Robert Scott, medicul Edward WIlson, capitanul Lawrence Oates, locotenentul Henry Bowers si subofiterul Edgar Evans si-au gasit moartea pe nesfarsitele intinderi de gheata.
In carnetul cu insemnarile facute de R. Scott este descrisa, pas cu pas, intreaga drama pe care au trait-o acesti oameni, eforturile lo de a-si salva viata in conditiile cumplite ale climei Antarctidei. In noiembrie 1912, trei dintre ei, printre care si R. Scott, au fost gasiti degerati intr-un cort pe jumatate acoperit de zapada, ceilalti doi ramanand pe drum. Ultima insemnare din carnetul lui R. Scott zice : '' Pentru Dumnezeu, nu lasati familiei noastre fara ajutor ''. S-a gasit si sania, cu o grea incarcatura, pe care acesti oameni extenuati au tarat-o dupa ei, pana in ultima clipa, si care cupreindea o colectie de probe geologice - un adevarat tezaur pentru stiinta.
Au fost lasati acolo. '' Singuratici in maretia lor, ei vor zacea fara sa se descompuna in mormantul lor cel mai potrivit din lume pentru ei '', scriea in 1912 Edward Atkinson, participant la expeditia pentru gasirea lui Scott si a colegilor lui.
Testamentul lui Scott si a celorlalti cercetatori care s-au sacrificat pentru stiinta a fost respectat: familiile lor au fost ajutate, iar lucrarile publicate. Totodata, sub auspiciile Universitatii din Cambridge, a luat luat fiinta in Anglia Institutul de cercetari polare '' Robert Falcon Scott ''. Acest institut foarte bine dotat, a devenit centrul coordonator al cercetarilor de teren.
