Cea mai adanca groapa terestra din lume - Travelers-way.com

Gaura de foraj de la Kola ( Kolskaia sverhglubokaia skvajina) a fost rezultatul unei sapaturi stiintifice, proiect al fostei URSS. Proiectul dorea sa sape cât mai adânc în scoarta Pamântului. Forajul a început pe 24 mai 1970 pe Peninsula Kola, folosind un "Uralmash-4E" si apoi un "Uralmash-15000" ca instrumente de foraj. Mai multe gropi au fost sapate pornind de la o groapa principala. Cea mai adânca, SG-3, a fost terminata în 1989, creând o groapa de 12.261 m adâncime, care este cea mai adânca groapa sapata vreodata. Cea mai lunga groapa sapata este putul petrolier Maersk BD-04A, de la Al-Shaheen, Qatar, care are 12.290 m lungime.

Proiectul a fost propus prima data în 1962 si a fost repartizat catre Consiliul stiintific Interdepartmental pentru Studiul Interiorului Pamântului si pentru Foraje de Mare Adâncime. Locatia a fost aleasa în 1965 în NV URSS, 10 km vest de orasul Zapolyarny, la 69°23'N 30°36'E /.

Adâncimea initiala e fost stabilita la 15.000 m. La 6 iunie 1979, recordul mondial de adâncime detinut de groapa Bertha Rogers din Washita County, Oklahoma, 9.583 m a fost depasit. În 1983, forajul a depasit nivelul de 12.000 m si a fost oprit pentru un an pentru a celebra evenimentul. Aceasta perioada de pauza este posibil sa fi contribuit la un esec dezamagitor pe 27 septembrie 1984: dupa forarea la 12.066 m, 5.000 m de tevi de foraj s-au desprins si au fost abandonate în adânc. S-a decis sa se foreze din nou de la 7000 de metri. Groapa a atins 12.262 m adâncime în 1989. În acel an groapa ar fi trebuit sa atinga 13.500 m pâna la sfârsitul lui 1990 si 15.000 m pâna în 1993. Totusi, din cauza depasirii temperaturii prevazute la aceasta adâncime si pozitionare, 180 °C în loc de 100 °C, forajul la adâncime mai mare a devenit imposibil si a fost oprit total în 1992.  Odata cu cresterea în temperatura datorata adâncimii, forajul la 15.000 m ar fi însemnat lucrul la 300 °C, moment în care aparatele ar fi încetat sa functioneze.

Groapa de foraj de la Kola a penetrat aproximativ o treime din scoarta continentala baltica, estimata ca având 35 de kilometri grosime, cu roci de circa 2,7 miliarde de ani la capat. Proiectul a cerut studii geofizice extinse. Zonele studiului au fost structura adânca a Scutului Baltic; discontinuitatile seismice si regimul termic în scoarta Pamântului; compozitia fizica si chimica a scoartei adânci si tranzitia de la scoarta superioara la cea inferioara; geofizica litosferica; ti creerea ti îmbunatatirea resurselor pentru studiu geofizic avansat.

Pentru savanti, una din cele mai fascinante descoperiri ce au rezultat din acest experiment a fost faptul ca schimbarea în vitezele seismice nu a fost gasita la o granita care marca tranzitia ipotetica a lui Jeffrey de la granit la bazalt; era la fundul unui strat de roca metamorfica care se extindea de la 5 la 10 km dedesubtul suprafetei. Roca fusese îndelung fracturata si era saturata de apa, ceea ce era surprinzator. Aceasta apa, spre deosebire de apa de la suprafata, provenea din minerale si era incapabila de a ajunge la suprafata din cauza unui strat de roca impermeabila.

Alta descoperire neasteptata a fost masa de hidrogen, noroiul ce curgea din groapa fiind descris ca "clocotind" cu hidrogen.


Acest text a fost preluat de pe Wikipedia si este disponibil sub licenta Creative Commons cu atribuire si distribuire în conditii identice